Orice poveste, pentru a fi o adevartă poveste, trebuie să îndeplinească două elemente importante: să fie spusă de un personaj aparte şi să înceapă cu „ A fost odată...”

Aşa începe şi povestea lui Victor...

„ A fost odată ca niciodată, o zi frumoasă de mai a anului 2008. Tu vei face astăzi un copil fericit am auzit spunânu-mi-se, moment în care o mână caldă m-a luat din sacul cu jucării, m-a scuturat de praf şi m-a dus la o maşină. În sfârşit, mi-am spus, voi fi şi eu o jucărie fericită, care se va bucura de viaţă în într-o casă luminoasă, îngrijit de o fetiţă cu bucle aurii, care mă va purta peste tot unde va merge.

Şi uite aşa a început călătoria mea. Dar am ajuns într-un sat, în nişte locuri ce nu credeam a exista: o uliţă desfundată, cu garduri ponosite şi fără niciun copil care să mă întâmpine. Nu-i nimic, mi-am spus, sunt sigur că în spatele acestor garduri sunt mulţi copii şi o curte mare şi o casă frumoasă şi fetiţa trebuie să se întoarcă de la şcoală. Cînd colo, intrăm într-o curte cu nimic mai specială decât uliţa: fără copii, fără copaci, fără iarbă... ci doar cu câteva clădiri dărăpănate şi o căruţă fără cal parcă aruncată în mijlocul ei.

De acum, aici va fi căminul tău, mi-a şoptit aceeşi voce. Şi am intrat într-una dintre acele camere în care nu vezi nimic în jurul tău, dar care au o fereastră mică tocmai în celălat capăt. Dar nu văd nimic, mi-am spus. Ce e aici?

Bună ziua, spuse o voce îmbătrânită. Ce bine că aţi venit! Şi un mic bec se aprinse în cameră, făcând puţină lumină în jurul nostru. Era o bunică lângă noi, iar sub fereastră, un pat şi o persoană care stătea cu spatele spre noi. Victor iar nu vorbeşte şi nici nu vrea să mănânce ceva, continuă bunica.

(UN BĂIAT,  mi-am spus.  După ce că m-au adus într-un capăt de lume, acum nici măcar nu e o fetiţă... Şi începuse să-mi pară rău că nu am fost lăsat mai departe în acel sac.)

Aşa este, Victor? întrebă acea voce care mă adusese aici. Dar Victor continua să stea cu spatele la noi, întins în pat. Uite, vreau să cunoşti pe cineva. Acesta este Marty, un mic cadou din partea noastră.

Abia atunci băieţelul s-a întors cu greu către noi şi ne-a privit cu nişte ochi de un albastru parcă prea deschis şi prea trişti pentru un copil. Când m-a luat în mână, cu nişte mişcări stângace, am simţit că abia mă poate ţine, dar mi-a zâmbit atât de frumos, încât mi-a părut a fi cel mai frumos şi sincer zâmbet pe care l-am văzut. Şi-mi părea rău de gândurile ce le avusem cu câteva clipe mai înainte.

Aşa a început aventura mea în viaţa lui Victor. După ce persoanele care m‑au adus au plecat, am rămas singur cu Victor şi cu bunica. Abia atunci am înţeles că în viaţa lui Victor eu voi fi responsabil cu a-i aduce un zâmbet de fiecare dată când se va uita la mine. Şi încercam să fac asta şi atunci când stăteam lângă el, şi atunci când mă punea în geam, fericit cu rolul pe care-l aveam.

În timp, am aflat că Victor are 14 ani şi că fusese părăsit de către mama lui acum 5 ani după ce a fost operat de un limfon malign, având o boală cu denumire ciudată, Hodgkin. În urma operaţiei, lui Victor i s-a extirpat o parte din creier, ceea ce i-a cauzat o paralizie cerebrală, din care cauză, Victor se mişca foarte greu şi vorbea foarte puţin şi atunci doar cu da sau nu.

Am observat că singurele persoane care îl îngrijeau erau bunica, prea în vârstă pentru o asemenea sarcină, tatăl lui, care pleca foarte des şi pentru mai mult timp de acasă, o vecină care o mai ajuta din când în când pe bunică, preotul din sat şi acele persoane de la asociaţie care îl vizitau cel puţin o dată pe săptămână. Doar în acele momente Victor simţea într-adevăr că este important: i se spuneau poveşti, învăţau poezii, umflau baloane şi se jucau cu ele, i se urmărea starea sănătate ca aceasta să fie cât mai bună.

... A fost odată ca niciodată o zi ploioasă de toamnă, dar o zi de sărbătoare pentru satul în care trăiam alături de Victor. O zi în care bunica se pregătea să meargă la biserică pentru liturghia festivă, iar eu eram fericit că eram lângă el. Câteva zile s-a simţit foarte rău, dar astăzi părea a fi mult mai bine.

Deodată, Victor m-a lăsat deoparte, l-a chemat pe tatăl lui lângă el, în pat, l-a strâns de mână şi i-a spus Nu mă lăsa! şi apoi a închis ochii ...

Cu drag v-am scris acestea, singur din nou, uitat în geamul ce era pentru Victor lumea lui de afară, aşteptând să fiu luat de aici şi oferit unui alt copil căruia să îi aduc zâmbetul pe faţă. Nu uitaţi să îi transmiteţi mulţumirile mele lui Victor pentru ceea ce a făcut pentru mine, pentru că m-a făcut să trăiesc. ”

Marty, ursuleţul de pluş.